Povestea nu este despre mine, ci despre ei

Fiecare copil merita o educatie excelenta, dar cum se naste excelenta in pedagogie? Ce inspira profesorul sa depaseasca barierele traditionale ale catedrei si sa devina mentorul celor mici? Cum si de ce ajunge un profesor la Aspire for Teachers, ce spera si ce reuseste sa gaseasca aici?

Alina Andrei este o profesoara de 37 de ani cu vasta experienta in sistem: 14 ani de activitate, dintre care 10 in mediul urban si 4 in cel rural. Toti in Romania. Ultimii, la Liceul Teoretic „Lascar Rosetti” Raducaneni, Iasi. Alina a fost incurajata sa se inscrie la Aspire for Teachers de directoarea scolii in care preda, care stia ca „vrea sa se joace mai mult cu elevii, cu mintile lor”. Venea din mediul urban, de la un liceu de elita si era obisnuita cu performanta, dar se lovea de lipsurile din rural. Aspire for Teachers i-a oferit materialele necesare pentru jocul cu mintile elevilor de toate varstele, acces la un proces de invatare diferit si la o comunitate de oameni dornici sa schimbe intelesul cuvintelor educatie si invatare. Cand rosteste un cuvant aparent simplu, comunitate, vocea Alinei are alt ton. O intreb de ce.

„Pentru profesori, eu cred ca Aspire for Teachers vine cu o dubla invitatie: una la reflectie – si implicit interiorizare – si cealalta la actiune. Aceste aspecte se nasc din nevoia de a face cat mai bine ceea ce-ti place, chiar daca realitatea nu este intotdeauna asa cum am avea nevoie sa fie. In Aspire se creeaza o comunitate orientata spre calitatea actului educational, aici intalnesti oameni care au iesit din letargia sistemului si vor sau fac deja lucrurile sa mearga, iar asta se intampla simplu, firesc, ceea ce te inspira si face obiectivele tangibile. Mie mi se pare mai usor atunci cand te molipsesti de entuziasm, atunci cand te simti parte a unei echipe, atunci cand cineva se intereseaza de bucuriile si necazurile tale in raport cu ceea ce faci”, spune ea. Si brusc, comunitate nu mai e doar un cuvant.

„La Aspire for Teachers, cineva m-a intrebat, pentru prima data, cum ma simt eu, ca profesor”, spune ea. Imi marturiseste ca pana atunci auzea doar fraze reci, goale, seci: „invatare centrata pe elev”, „invatare centrata pe elev”... „Dar noi, noi unde suntem?”, se intreba. A ajuns la Aspire for Teachers cand intrebarile devenisera de neoprit, cand isi facea aparitia cea mai dura dintre ele: „Sa ma duc in alt sistem?”

Se gandea la experienta din mediul urban, unde ghearele sistemului nu erau atat de ascutite, nici copiii - o prada asa usoara, iar elevii ei nu castigau doar multe premii, ci si sansa la un viitor mai bun. A ramas. „Noi nu suntem antrenori de genii”, spune Alina. „In povestea noastra, ei sunt eroii. Copiii. Tot ce putem noi sa facem este sa-i ajutam sa invete.” Mediul rural a supus-o unui proces intens de „autoreeducare”, dupa cum marturiseste, iar Aspire for Teachers a invatat-o un lucru foarte importat. Ca ea conteaza. Ca este importanta. Fiindca poate sa le arate celor mici lumea, nu doar asa cum o stiu ei: mica, urata, stramta. A inteles cat de mult conteaza si acum ii invata si pe ei ca „merita sa speri”.

„Nu mi-a placut sa ma raportez la a fi profesor ca la o simpla meserie oarecare, vreau sa traiesc prin ceea ce fac. Surpriza pe care am facut-o la Aspire a venit din faptul ca am descoperit si alti oameni in cautarea unor lucruri asemanatoare. Ceea ce ma incanta in mod deosebit este comunitatea formata aici. Cu unii mentori tinem legatura: Olimpia Mesa, Oana Moraru, Marian Stas. Am cunoscut si alti oameni implicati, care daruiesc din ceea ce stiu si fac: Violeta Nedelcu, Claudia Badiu, Nick Munteanu, Carmina Vakulovski, Carina Brinzila, Pavel Mihaela si multi altii: Corina, Adina, Simona sunt doar cativa dintre ei... Schimbarea pleaca de la fiecare dintre noi, asa ca eu am schimbat sau intentionez sa schimb multe lucruri. Am inteles, nu doar la nivel teoretic, ca rolul meu nu se reduce la a face lectii atractive pe subiecte specifice disciplinei limba si literatura romana, ci ca lucrul cu elevii vizeaza de fapt modelarea de personalitati, oferirea de modele, punerea lectiei in contextul vietii, ridicarea de probleme, ascultarea, creearea de oportunitati de manifestare a creativitatii si originalitatii. Vreau sa ma indepartez cat mai mult posibil de sintagma «lasa ca merge si asa», pentru copiii mei.”

„Ei, copiii mei, isi duc singuri povara”, imi spune Alina. Ma apasa imaginea - povestea suna cunoscut: in mediul rural, multi dintre cei mici isi poarta prea devreme singuri de grija, caci parintii sunt plecati peste hotare, in cautare de mai bine. Peste 3 milioane de romani muncesc in strainatate si copiii multora dintre acestia se trezesc peste noapte stapani peste gospodarii si singuratati. Poate tocmai de aceea profesorul conteaza acum mai mult ca oricand. „Profesorul ajunge sa fie parinte pentru copiii parasiti. Unii dintre ei ajung in clasa a X-a fara sa stie sa scrie romaneste, cu visuri de mai bine peste hotare. Moral decad foarte tare si se razbuna adesea pe ei insisi”, continua Alina. La finalul unei astfel de povesti conteaza dirigintele, profesorul si colectivul, fiindca in afara scolii asteapta tacuta doar saracia, uneori pentru 80% din elevii unei clase. Ca sa-i scape de ghearele ei, pentru minti sanatoase, suflete linistite si un viitor ceva mai bun, Alina ii invata ca „literatura este viata”.

Invatarea vizibila si cea prin proiecte apropie copiii de adevaratii eroi: cei dintre paginile marilor carti. Alina a reusit sa readuca povestea lui Ion (n.r. „Ion”, roman de Liviu Rebreanu) in viata de zi cu zi a copiilor ei: impreuna, copiii au creat un ziar al satului, cu stiri, articole si interviuri cu si despre personaje. Au continuat sa le descopere printr-o emisiune TV si una de radio, iar copiii au inceput sa inteleaga gandurile si pasiunile strainilor lui Rebreanu, dincolo de citatele seci.

„Am umplut peretii cu fise facute de ei, pentru BAC. Pe marginile lor, copiii au desenat... Asa, a rezultat ceva palpabil, care ii ajuta sa retina detalii, nu sa repete la nesfarsit, cascand de plictiseala.” Alina nu se impotriveste ideilor copiilor ei si nici nu incearca sa-i schimbe peste noapte: „Nu cer referate, care sunt usor de gasit pe internet. Cer o dezbatere pe baza acelor referate, jocuri pe seama lor. Feed-back si dialog intre ei, in primul rand. Dupa ce stabilim regulile impreuna, le dau o libertate mai mare elevilor in exploatarea resurselor informationale, dar trebuie sa discutam intotdeauna materialele utilizate si rezultatele. Privirea critica, opinia personala, consultarea mai multor surse, problematizarea, colajul, spiritul de sinteza - toate sunt modalitati de lucru si capacitati de care au nevoie copiii nostri. Bineinteles ca intotdeauna e loc de mai bine, iar timpul nu e deloc generos, dar atunci cand vrei sa faci ceva gasesti o cale pentru a-ti atinge obiectivul. Asta tine de schimbarea de mentalitate: e mai bine sa pornesti de la se poate decat de la e greu. La urma urmei, ce e usor pe lumea asta?”

Alina stie ca sistemul are propriile lui limite, ca evaluarile cer, adesea, mai degraba cantitate. Stie si ca exista si profesori tipicari, pentru care aparatul critic este esential, dar si mentalitati care trebuie schimbate. Spune ca e multumita... „Ce vreau eu sa stie un elev de la mine? Vreau sa inteleaga ca educatia e importanta, ca eu sunt acolo pentru a-l ajuta sa invete, ca e in regula daca greseste – atata timp cat e in cautare, ca daca rezultatul nu e cel scontat atunci trebuie revizuit mental sau actional procesul, ca suntem oameni si asta implica limite, dar si visuri, ca avem sentimente, ca nu-i o rusine sa razi sau sa plangi intr-un anumit context, ca societatea functioneaza dupa reguli, ca literatura este farama de viata, crampei de vis si modalitate de a percepe lumea si omul, ca limba romana e frumoasa, ca... a trai inseamna a iubi, a cunoaste si a crede. Iar copiii mei imi confirma in fiecare zi ca viata e un dar, ca pot zambi printre lacrimi, ca trebuie sa-i ascult, sa le explic lucruri care nu tin neaparat de disciplina pe care o predau, sa le pun o mana pe umar, sa-i las sa planga daca le e dor de parintii plecati. Fiindca nu e vorba despre mine”, imi aminteste Alina.

„Povestea asta nu este despre mine, ci despre ei si despre viitorul lor. Am avut o eleva care scria. Adesea ii citeam creatiile si o sfatuiam ce si cum. Acum, e doctorand. La prima posibilitate de a publica, mi-a cerut parerea. «E puiul meu», mi-a spus. Iar eu am citit si apoi i-am spus ca e pregatita si ca ar fi bine sa-i dea drumul puiului in lume. Eu contez, dar povestea nu este despre mine, ci despre ei.”

Articol realizat de Alexandra Nuta Stoica